De sarbatori, prin casa Domnului

          Top 5 cele mai utilizate ocazii de trecut prin biserica:
1. nunta
2. botez
3. Paste
4. Craciun
5. sfanta spovedanie
        Si incepem: la primele doua nu ma bag, si avand in vedere ca suntem in pline sarbatori pascale(daca asta e un motiv suficient de bun), trecem direct la punctul 3.
          Am fost serile trecute la biserica din mica, dar consistenta si zgomotoasa(cand e cazul) comunitate rurala, la denii. Primele doua seri, liniste si pace, putine fiinte consumatoare de oxigen, predica interesanta din partea preotului; odihnitoare si relaxanta slujba, atat fizic, dar mai ales moral.

          In a treia zi, joi mai exact, mult mai multi consumatori de oxigen, mult mai mult CO2 prin biserica. Mult mai mult zgomot, mult mai multe conversatii deloc modeste si pline de smerenie. Predica preotului a fost acceasi. Aceleasi sfaturi, aceasi situatie, aceleasi exemple de smerenie in care mai mult de 95% din persoanele prezente nu se regaseau, si pe care, pot paria oricand ca nu le intelegeau, si ca urmare le considerau drept fiind "uncool", plictisitoare si demodate. Poposesc prin biserici de sarbatori, un mare numar de indivizi cu varste cuprinse intre 5 si 20 de ani, si un mare numar de persoane ce au la activ mai bine de 60 de ani. Discrepanta creata v-o puteti imagina extrem de usor. Dar nu asta ar fi problema; lucrul ce ma irita este faptul ca ei nu stiu de ce vin la biserica. Batranii vin din inertie, obisnuiti cu asta de o viata; iar tinerii, din curiozitate, profitand de ocazie ca sa se mai intalneasca cu gasca, sa mai schimbe niste numere de telefon, niste id-uri de mess, ceva impresii despre noul hit iesit pe piata. Absolut nimic care sa aiba cea mai mica legatura cu credinta.

          Ciudat, intr-o societate crestin-ortodoxa ca a noastra, greu incercata de turci timp de cateva veacuri. Norocul nostru, ca n-au avut turcii tendinte serioase cu privire la romani, ca altfel, nu am fi rezistat, iar acum am fi mers in moschei si am fi facut rugaciunile de seara, desculti, cu fata spre Mecca. Oricum,dupa pierderea in masa de credinta, moral, valori, constiinta pe care am suferit-o, nici ca ar fi existat vreo diferenta. Am fi indeplinit ritualurile cu aceasi seninatate caracteristica noua. Ma uimeste enorm indiferenta lor, lipsa de cultura, ipocrizia atat de profund existente in ei. Multi nu cred, nu stiu in ce sa creada, vin pur si simplu, ca sa se integreze in fenomenul iscat, ca sa fie la fel ca restul lumii.

         Si cu atat de multi nestiutori in juru-mi, merg la biserica, cred, si renunt la a mai critica. Accept, dar asta nu inseamna ca aprob. E pur si simplu o miscare in masa, prezenta in toate bisericile, intr-o masura fie ea mai mica sau mai mare, careia i ma pot opune, dar pe care nu o pot schimba.
          Ajungem la punctul 5, de pe lista, adaugand in fata Craciunului, explicatia: analog.
Cat despre spovedanie, ii admir si invidiez sincer pe catolici. Mult mai eficiente spatiile izolate. Asta, pentru ca, noi nu am fost educati de japonezi, nu am avut pe nimeni care sa ne invete cum sa ne inchidem urechile, si chiar daca am fi stiut, fara bun-simt si constiinta(care, dupa mine, au ajuns adevarate raritati) nu am fi facut-o, invincibila curiozitate impingandu-ne spre contrariu.
          In conditiile acestea, cand nu ne ramane decat sa acceptam, putem face altceva, putem opune rezistenta, ne putem gasi refugiul in spatele Gardului de Opt Ori Imprejmuit, si putem crede. Credinta e adevarata cale spre mantuire. Credinta profunda si pura. Atat, si nimic altceva.

Bloggingul - o pasiune?

          Revin pe acest blog cu un articol in care voi incerca sa raspund la o intrebare care ii framanta tot mai mult pe cei din jurul meu. Am inceput "aventura" numita blog in urma cu doar cateva luni de zile dar pot sa spun ca mare parte din timpul liber o petrec "online" pe blogurile mele sau ale altora.

         Am descoperit o lume. Are parti bune si negative. Lumea asta o putem numi blogosfera romaneasca - mai intru si pe alte bloguri, site-uri de pe afara dar 80% o reprezinta online-ul autohton.

        De ce imi place sa fiu blogger?

        O intrebare grea deoarece are multiple raspunsuri. Cel mai simplu: De aia.

        Imi place sa transmit o analiza, un text, o opinie, o informatie si altora. La inceput mi-am dorit un blog pentru Scoala nr. 1 Lunguletu. A aparut e-Scoalanr1Lunguletu. Care si-a atins obiectivele - o cale de informare extrem de rapida pentru elevi. Am pus rezultatele la testele la materiile mele si am avut parte de un feed-back pozitiv din partea celor interesati( normal, a elevilor). 

         A urmat blogul colegilor mei de la Scoala nr. 2 Lunguletu - e-Scoalanr2Lunguletu. Mihai aka Alakahest l-a dorit, a crescut o perioada si l-a lasat "balta". O idee care poate la un moment dat va fi revigorata deoarece are potential. 

         Am dezvoltat, mai mult, blogul meu personal. Acolo scriu de toate: despre ce mai fac, ce ma intereseaza sau intriga, politica, auto, online. Absolut orice isi are locul pe acolo. Au mai fost o groaza de bloguri. Dar nu asta conteaza. 

        Blogul este o metoda de comunicare. Transmiti o informatie si atragi o opinie. La asta se rezuma totul. 

Aveti putintica rabdare....onorabile

          "Ia uite ce ne incearca ea pe noi! hai ca iti rup eu tie gatul!"
           Suna a Caragiale; suna ca un Tipatescu infuriat; suna ca o fraza special faurita, avand din start atribuit rolul de a amuza, de a destinde, scoasa parca dintr-o comedie neagra din ultimele decenii ale secolului XIX.
          Sau suna mai degraba, revenind in veacul XXI , ca o fraza indelung gandita, extrasa dintr-un nu stiu ce jargon, ce se vrea respectat, impunator, si de ce nu, adulat?
          Sau ca o fraza adolescentina (si nu numai) prezenta prin spatele blocurilor, din nu stiu ce cartier blamat, si careia ii lipsesc invectivele pentru a completa o imagine demna de Romanica noastra draga.
            "Sa zici ca asa e! sa juri nu altceva!"
          Si totusi nu e!
          O gasesti in schimb, profilandu-se mandra, printre multe altele, in cotidianul scolilor romanesti. Si nu, nu o regasesti intr-un schimb de replici adolescentine, naive, puerile si deloc intentionate, ci ca o "amenintare" adresata de un cadru didactic unui elev.
Si acum, cat de certat cu realitatea trebuie sa fii, incat sa nu realizezi ca aceasta fraza incita la violenta, la violenta elevului, pe care tu, ca profesor, o blamezi, critici, o refuzi in mod categoric, condamni si ulterior sanctionezi intr-o maniera care nu face altceva decat sa aprinda convingerile jignite ale elevului, indignarea trezita si dezamagirea acestuia. Nu faci altceva decat sa accentuezi ura elevului fata de tine, ura de care tu esti responsabil. Iar, in situatia in care ajungi sa fii dezaprobat de elevi, reactionezi stupefiat: "cum? ce? tocmai eu? eu, care iubesc elevii, care-i invat numai de bine (binele caruia trebuie sa-i faci favoruri)?
          Ce urasc cel mai mult? Profii care sunt ferm convinsi ca si-au facut treaba admirabil, care sustin sus si tare ca ei nu sunt nevoiti sa se justifice in fata umilului elev, si totusi, din cand in cand, in momentele cand ii apasa mai tare constiinta, o fac, se scuza; insa nu oricum, ci subtil, plin de aluzii, jucand la doua maini: pe de o parte, mi-am eliberat constiinta, pe de alta parte, am facut-o intr-un mod perfid greu perceptibil pentru elevii care continua sa zambeasca, denotand atata naivitate, sau sa fie oare o inteligenta mascata?...o fi...
           Nu e un atac personal, defapt, nu e un atac sub orice forma s-ar manifesta el; e o pura constatare. Benefica zic eu, in sistemul bolnav si sinuos al invatamantului si al educatiei, practicat in scolile romanesti.
         Ce-au devenit scolile astazi? Cert este insa, ca au disparut strigatul si dorinta de stiinta si invatamant. A disparut credinta ca singura impartire a oamenilor se face intre luminati si intunecati. Micsorarea numarului celor intunecati si sporirea numarului celor luminati a incetat de mult sa mai fie o tinta.
           Oare doar printr-un anticariat mai rasfoim cateva carti bune, in al caror interior gasim flori presate, fara rost, deslusind pe paginile ingalbenite de vreme, conturul unei plante, rupte, moarte, presate, devenita o forma fara fond, fara continut, fara profunzime, si care paradoxal a fost supusa la un astfel de chin de tocmai asa-zisul iubitor de plante; mai degraba de un fanatic, un absurd, care, incercand sa-si indeplineasca idealul, il zdrobeste prin faptele sale.
          Oare doar printr-o carte veche gasim adevaratele valori si principii, fara de care intreg edificiul civilizatiei s-ar prabusi? Valori si principii pe care deontologii contemporani incearca a le imita , starnind rasul si totodata dezgustul celor realisti. E posibil. Intr-o carte aparuta recent, insa, in nici un caz. Intr-un roman scos in primul deceniu al mileniului trei, lipsit de profunzime, cu atat mai putin. Intr-un roman (mi-e, sincer, greu sa-l numesc roman), intr-o biografie in care te-apuci sa insiri cuvinte fara sens, fara rost, fara miez, relatand intamplarile tale, aventurile tale. Te-apuci si scrii. Si totusi nu ai nimic de spus. Iti publici jurnalul, in care ai debutat cu primele desene de pe bancile gradinitei. Scapi de plictiseala. Iti omori timpul, si totodata, omori generatiile viitoare carora le vei fi model.
         Iata noii artisti, iata noii oameni ai culturii, sau mai degraba ai inculturii.
       Oare asta e modelul pe care noile generatii, inca neformate, sunt "invitate" sa-l urmeze. Oare asta e modelul pe care profii il vor adoptat de catre elevi?
       O fi...